Eram prin clasa a cincea cand mama m-a obligat sa merg la ziua unei colege. Era o fata noua si nu voiam sa merg. Nu o cunosteam. Am ajuns acolo. Pe masa era un tort enorm si 30 de pahare. Casa era goala. La 11 ani cat aveam eu, am simtit totul

O femeie a povestit un moment din copilarie care i-a definit viata – ziua in care mama ei a fortat-o sa mearga la petrecerea unei colege de clasa.

“N-o sa uit niciodata ziua cand mama m-a obligat sa merg la ziua de nastere a unei colege. Eram clasa a cincea si venisem de la scoala cu o invitatie desenata.

– Nu vreau sa merg! E o colega noua! In plus, nici prietenele mele, Laura si Beatrice nu merg. A invitat toata clasa.

Am vazut-o pe mama cum studiaza invitatia si parca s-a intristat. Apoi, cu fermitate mi-a zis:

– Ba o sa mergi! Maine ma duc sa cumpar un cadou!

Nu-mi venea sa cred. Mama nu m-a fortat niciodata sa merg la o petrecere. Credeam ca o sa mor de rusine. Plansetele si istericalele mele n-au putut sa o convinga pe mama. Trebuia sa merg la petrecere.

Cand a venit ziua de sambata, mama mi-a zis sa ma imbrac frumos si sa iau cadoul de pe masa, pentru ca urmeaza sa mergem la petrecere.

Mama m-a adus. Stateam in fata usii ponosite. Am sunat. Colega mea, Roxana mi-a raspuns, i-am urat la multi ani (asa cum mi-a zis mama) si i-am intins punga de cadouri. Mama i-a urat si ea la multi ani si a plecat. Urma sa vina sa ma ia mai tarziu.

Apartamentul in care statea Roxana era plin de mobila veche. Toata casa mirosea a vechi. Roxana m-a condus in bucatarie. Pe masa era cel mai mare tort pe care il vazusem in viata mea. Avea lumanari roz si cineva scrisese cu mana tremurata “La multi ani!”.

Langa tort erau pahare de plastic. Le-am numarat din ochi. Erau fix 30 de pahare, exact cati suntem noi in clasa.

M-am gandit ca poate nu e asa de rea petrecerea si ca lucrurile vor fi si mai frumoase dupa ce ajung si colegii nostri.

– Unde e mama ta? – m-am auzit intreband.

– E bolnava!

– Si tatal tau?

– A plecat cand eram mica.

A urmat tacere. Din cand in cand se auzea tusea unei femei din spatele unei usi inchise.
Au trecut vreo 15 minute. Apoi inca 10. Si inca 10. Am realizat ca nimeni nu mai vine la petrecere. Voiam sa fug.

Roxana a inceput sa planga. Inima mea, a unui copil de 11 ani a simtit compasiunea pentru Roxana si mania pentru colegii de clasa.

M-am ridicat pe varfuri si am strigat:

– Nu avem nevoie de ei!

Ne-am napustit asupra tortului. Ne-am prefacut ca aprindem lumanarile. Roxana a suflat in ele. Am baut suc pana ne-a durut burta. Ne-am jucat pana am obosit. Ce mai, ne-am distrat.

Nici nu stiu cum a trecut timpul si am auzit soneria. Venise mama sa ma ia acasa.

Pe drum, i-am impuiat capul mamei. Mami, n-a venit nimeni. Mami, a fost o super petrecere si de abia astept sa le spun colegilor ce au pierdut. Mami, Roxi e o prietena buna.

Mama m-a strans in brate si mi-a spus ca e mandra de mine.

In ziua aceea am invatat multe, dar lectia cea mai importanta a fost cat de mult conteaza un singur om. Un om poate face diferenta. Eu i-am schimbat ziua Roxanei, asa cum mama mi-a schimbat mie viata. ”